Hoțul de cărți și viața din spatele cuvintelor

Hoțul de cărți și viața din spatele cuvintelor

1939, Germania nazistă, începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Țara abia respiră sub cerul luminat de un soare vinovat, ziua, iar de raiduri aeriene și praf de pușcă, noaptea. Pe oameni îi mai unește doar un singur lucru, crunt de sincer: teama comună de moarte; ezitarea de a-și părăsi trupul lăsat fără vlagă de presiunea dureroasă a războiului; dorința de a mai apuca și ziua de mâine. Totuși, „The Book Thief“ stabilește încă de la început convenția, de altfel reală, că Moartea ne întâlnește pe toți la un moment dat. Astfel, Moartea însăți devine un personaj foarte ocupat: întâlnește sute de persoane, mii, pe care le lasă fără cuvinte.

Undeva printre aceste cuvinte risipite, o întâlnim pe Liesel (Sophie Nélisse). Povestea lui Liesel începe într-un tren, când împreună cu mama și fratele ei mai mic se îndreptă spre noua lor familie adoptivă. Proveniți dintr-o familie aparținând unei ideologii comuniste, mama celor doi îi dă spre adopție, aceștia urmând să ajungă în căminul unei familii naziste (ironic, nu?). Pe parcursul călătoriei, însă, Moartea îi face o vizită băiețelului și o observă pe Liesel. Va fi prima dintre multe întâlniri apropiate, Moartea fiind, de altfel, și naratorul poveștii lui Liesel. Lângă mormântul fratelui ei, viaţa fetei se schimbă atunci când ea ridică un singur obiect, ascuns parţial în zăpadă – Manualul Groparului, scăpat acolo din greșeală, aceasta fiind și prima ei carte furată, din multe altele care urmează.

Vizibil afectată de recenta răsturnare de situație, Liesel își întâmpină nu prea entuziasmată noua viață: casa odioasă de pe Himmel Street (ironic, Strada Raiului), râsetele copiilor în ceea ce privește neștiința ei de-a scrie și de a citi, noul prieten din vecini, Rudy Steiner, care se ține după ea precum un scai, și, nu în ultimul rând, noua ei familie – mama, Rosa (Emily Watson) și tatăl, Hans (Geoffrey Rush) Hubermann. Aflăm în același timp că Liesel nu cunoscuse vreodată semnificația din spatele cuvântului „speranță“, însă cei doi părinți o vor ajuta în acest sens, făcând-o pe fată să se identifice, în cele din urmă, cu noul termen.

Cursul vieții celor trei ia, însă, o întorsătură bruscă într-o seară, când se trezesc cu Max Vandenburg (Ben Schnetzer) pe cap (la propriu!). Fiu al unui soldat evreu, care își dăduse viața pentru a-l salva pe Hans în război, acesta a fugit de lângă mama lui, pentru a se putea ascunde de teroarea lagărelor. Am zis că Max, un evreu, decide că este o idee cel puțin convenabilă să vină în casa unor naziști pentru a căuta ajutor, da? Revenind, cu toate că simțea aprig vinovăția de a-i pune pe Huberanni să riște totul pentru el, în cele din urmă, a ajuns să-i îndrăgească enorm.

Pe măsură ce Liesel a învățat să citească, împreună cu tatăl ei, aceasta începe o altfel de poveste de dragoste compusă din cărți și cuvinte. Pofta ei disperată de a devora cuvintele bucățică cu bucățică o duce până la salvarea cărților incendiate de naziști, deși era împotriva normalității acelei perioade, și chiar furtul sau, mai bine spus, „împrumutul“ acestora din casa primarului. Toate aceste cuvinte minunate ce prindeau viață în lumea lui Liesel îi erau, desigur, împărtășite și lui Max, persoană care îi va influența întreaga viața.

Ca urmare a unor evenimente neprevăzute, Max este pus în situația de a fugi din casa Hubermannilor, ca mai apoi însuși Hans să fie recrutat în armată, în ciuda vârstei sale. Vremuri disperate, măsuri disperate. Cu toate că, în final, familia este reunită, iar casa dărăpănată ascultă din nou cântecul dulce al acordeonului lui Hans, vine timpul ca Moartea să viziteze și Strada Raiului. Fără pic de vinovăție, aceasta s-a plimbat în voie la miez de noapte printre casele care stăteau să cadă, i-a sărutat pe ai ei locatari de noapte bună, furându-le tot până la ultimile cuvinte și suflări. Tuturor, mai puțin lui Liesel. Ea avea să întâlnească Moartea puțin (mai mult) mai târziu, dar restul poveștii îl veți afla singuri.

Venit din studioul care a adus la lumina zilei și „Life of Pi“ („Viața lui Pi“), ecranizarea unei cărţi care s-a vândut în milioane de exemplare şi a petrecut ani întregi în clasamentele bestsellerurilor, „The Book Thief“ („Hoțul de cărți“) a avut un succes desăvârșit. Supranumită și „Harry Potter și Holocaustul“, pelicula bazată pe cartea lui Markus Zusak a fost cât se poate de bine primită de către critici, spunându-se despre ea că ar putea fi cea mai bună ecranizare a anului. Și cum cei mai buni critici suntem chiar noi, privitorii, cinematografele au fost pline. Oricum ar fi, filmul pune în viu grai viața palpitantă din spatele cuvintelor unei hoțomance de cărți. Cu alte cuvinte, Liesel ar fi primul hoț pe care ajungi să-l îndrăgești.

Și, în final, după două ore de film îți dai seama că faptul că Liesel lua cărți pe șestache și învața să citească, scriind cu cretă pe pereții din subsolul casei nu este cel mai tare lucru din film! Modul în care Moartea este personificată cu brio în film, creându-i-se chiar un profil este absolut fascinant, ca să nu zic că este un uncghi de abordare al războiului pe care nu l-am văzut așa des, dar care, în final, îți rupe sufletul. Și, deși te-ai gândi că Moartea este un personaj negativ, cum este prezentat frecvent în cărți și filme, ai să fii surprins de ce îți va livra Zusak în cartea sa. De altfel, acesta ar fi și atuul filmului și, totodată al cărții, la care se adaugă modul absolut delicios (desigur, din punct de vedere beletristic) în care este scrisă, pe cât de inocent și melodios, pe atât de tranșant. Singurul minus al cărții este că se termină.

La această mărturie a Morții se adaugă un joc cât se poate de sincer al actorilor, precum și un soundtrack care te introduce foarte bine în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Ce rezultă? Că sigur trebuie să vezi filmul sau să citești cartea. Și, revenind la carte, cred că este fix genul ăla de carte la care alegi să revii din nou și din nou, mai ales pentru că, după cum am menționat mai sus, ai o combinație fascinantă de poveste, personaje și scriere.

P.S.: Dacă te bate gândul să citești cartea, te rog, vizionează întâi filmul, pentru că altfel riști să fii dezamăgit de film. Carte îți oferă o abordare și o lume unică aș putea zice – motiv pentru care este și în topul cărților mele favorite. Și, ca toată lumea să fie fericită, recomand întâi filmul, iar apoi cartea.

P.S.2: Aștept să-mi spui cum ți s-a părut! Tu ce zici, cartea bate filmul, ori invers?



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *